Pe teritoriul românesc practica bancară îşi are originea tot în Antichitate,
fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăbliţe cerate, din care 25 s-au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum .
Cea de-a 13-a tăbliţă cerată, reprodusă în pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conţine contractul pentru constituirea unei societaţi bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior .
Sintagma “societas dinastariae” este o combinaţie latino-greacă. Cuvântul grec “danistes” este echivalentul termenului latin “argentarius”. Aşadar, este vorba de so societate de bancheri, care practică împrumuturi cu bobândă.
Aporturile asociaţilor la capitalul social constau în numerar. Deşi aporturile erau inegale, contractul prevede că, atât câştigul, cât şi eventuala pierdere se vor împărţi egal între asociaţi. Profitul societăţii rezulta din dobânda percepută pentru sumele împrumutate: se practica o dobândă de 1 %.
În Ţările Române, prima instituţie de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în Bucureşti. Apar apoi în anul 1857, la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei, şi, în 1866, Banca Naţională în Bucureşti. Prima tentativă de constituire a băncii naţionale a parţinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deşi supravegheată de stat, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment.
va urma
